Când iresponsabilii politicii pun mâna pe putere

Civilitatea înseamnă bună-cuviință.

Administrația Austriei, prin vocea ministrului de externe Sebastian Kurz, arată că se îndepărtează de orice plămadă de bună-cuviință.

Dl. Kurz cere o reformă a sistemelor sociale în Uniunea Europeană fiind nemulțumit de faptul că statul austriac plătește o alocație de 160 de euro pentru copilul unui român care lucrează în Austria, deși în România această indemnizație este mult mai mică – 9 euro (înainte de dublarea alocațiilor).

Statisticile furnizate de Ministerul de Finanțe austriac, citate de Mediafax, arată că, în 2013, indemnizații pentru copiii străinilor care muncesc în Austria, în valoare totală de 206 milioane de euro, merg, în ordinea sumelor, astfel: la copii din Ungaria (65 de milioane de euro), la copii din Slovacia (48 de milioane de euro), la cei din Polonia (31 de milioane de euro), la cei din în Slovenia (13 milioane de euro) și abia, în ultimul rând, la cei din România (11 milioane de euro). Și totuși, șeful diplomației austriece nu pomenește de copiii unguri sau slovaci, ci de cei români.

Ce este nou aici?

Faptul că în discuție nu mai este pus statutul celor cu soartă îndoielnică – „ilegaliștii” care fură ajutoarele statului de adopție -, ci al celor care au un statut perfect legal.

Cu alte cuvinte: muncești la noi, plăteștit taxe la noi, dar nu ești egal cu noi.

Trebuie să mai adăugăm ceva? Să ne întoarcem în istorie? Eterna autocompătimire?

Istoria trebuie luată așa cum a fost și privită râzând. Nu mai sunt nici împărații, nici baronii, nici grofii și nici marile baluri din vremea divinelor împărătese. Cine își mai amintește că Eminescu a studiat la Viena?

Cu 12 miliarde de euro investiți aici, Austria este pe locul al doilea în topul investitorilor străini în România. Și există și azi o Românie pentru care capitala este Viena și nu Bucureștiul.

Petrol, păduri…Profit curat de sute de milioane de euro care se întoarce spre acționari.

De unde a plecat scandalul Schweighofer? Sau de unde s-a amplificat? De la decizia președintelui de a întoarce în Parlament o lege care ar fi diminuat puterea companiei austriece de a cumpăra lemn din pădurile României. Președintele român a fost preocupat de concurență, de respectarea normelor UE – ca să cităm varianta oficială. Ce a obținut? O gravă știrbire a imaginii sale.

România plătește o alocație pentru copii de 84 de lei (19 euro), la un salariu mediu de 1.700 de lei (380 de euro) – o alocație infimă, este adevărat. Austria plătește 160 de euro, la un salariu mediu de 2.100 de euro.

La un salariu mediu net de 380 de euro, angajatul român plătește statului sub formă de impozit în jur de 43% din venitul său brut (neluând în seamă contribuția angajatorului), adică 166 de euro. Ceea ce înseamnă că alocația primită „pe copil” înseamnă în România 11% din impozitul plătit statului pentru un job. În Austria, taxarea muncii este chiar mai ridicată decât în România, dar în mare nu e cu foarte mult – în jur de 44% se plătește statului din salariul brut (impozitarea este progresivă în Austria, mergând până la 50% din venitul brut – sursa Eurostat). Asta înseamnă că un angajat cu un salariu mediu net de 2.100 de euro plătește statului 924 de euro și primește înapoi ca alocație pentru un copil 160 de euro, adică 17% din contribuția sa. Diferența România – Austria este aproape de la simplu la dublu, fără îndoială, și era o prăpastie înainte de dublarea alocațiilor.

Doar că angajații români din Austria plătesc taxe statului austriac, nu statului român. Adică, dacă unui austriac i se întorc drept alocație pentru un copil 17% din contribuția sa medie, unui român ar trebui să i se întoarcă, din aceeași contribuție, doar 2% (19 euro, alocația unui copil în România), doar pentru faptul că provine dintre-o altă țară? Nu toți plătesc aceleași taxe?

Este bună libera circulație a capitalurilor, este gustoasă benzina ieftină (Austria care nu are picătură de petrol are prețul la benzină mai jos decât România care aproape nu mai importă petrol)? Toate acestea sunt bune, dar nu mai este bună libera circulație a persoanelor? Nici a celor care plătesc taxe la zi?

Dacă e așa, măcar să știm.

Totuși, cel mai probabil, nu rațiunea a dispărut la Viena, ci civilitatea. Acel bun-gust al expresiei și acțiunii pentru care mulți români deschid în ziua de 1 ianuarie televizorul pentru a urmări „Das Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker”.